Sanatatea in vremurile noastre...

Sigur, sanatatea e marea problema a secolului. Nu armele nucleare, nu proliferarea violentei (de fapt, statistic vorbind violenta e mult mai putin prezenta in vremurile noastre decat spre exemplu in viata oamenilor din Evul Mediu). Doar ingrijirea sanatatii. Atat. Au disparut aproape complet medicii de tara care erau in stare sa umble o zi si o noapte cu sareta trasa de cal ca sa ajunga la un amarat de cine stie unde intr-o incercare adesea inutila de a-i salva viata. Nu. Medicul secolului 21 are cabinet si calculator. Adresa de posta electronica. Are fise. Are o gramada de lucruri. Dar nu mai are spiritul de apostolat. Stiu, multi o sa-mi sariti la beregata... Cred insa ca, atata vreme cat ingrijirea sanatatii e o afacere (si cati nu stim medici care au intrat in meseria asta doar fiindca "se castiga" - daca nu curge, pica!), asadar, atata vreme cat ingrijirea sanatatii constituie o afacere, adica se face pentru si "pe" bani, n-are sanse sa devina ceea ce ar trebui sa fie: ingrijirea trupului si a sufletului. Daca ati fi o companie farmaceutica ce-ati face? Ati produce un medicament care VINDECA? Adica o pilula - o iei si gata! Te-ai facut bine! Sau... unul care amelioreaza: o iei, si te simti bine cata vreme iei pastila? De ce oare sunt firmele producatoare de medicamente printre cele mai bogate din lume? De ce medicii sunt printre cei mai bogati cetateni? Si nu ma refer la exceptii ci la MEDIE! Nu ma deranjeaza evidenta prosperitate materiala a celor ce ar trebui sa ne ajute sa ne "facem bine", ci modul in care aceasta e dobandita. Ma deranjeaza lipsa generala de respect fata de pacient. O spun ca si fost (probabil si viitor) pacient. Nu comentez maruntul fapt ca, de fapt, meseria de medic, cea de dascal si cea de preot ar trebui sa fie deschise doar celor cu vocatie. Cu o chemare adevarata pentru apostolat si cu dragoste reala pentru semenii lor. Oameni dispusi sa renunte la bunastarea personala pentru cea a semenilor lor. Oameni asa cum ii vedem in filme si cum arareori ii gasim in viata. Notati ca n-am spus "nu-i gasim" ci doar "arareori ii gasim". Prea arareori... Atat! Inchei doar, amintindu-va ca, in China antica, medicul era platit de "pacientul potential" cata vreme acesta era sanatos. Daca se imbolnavea, medicul il platea pe pacient, iar cheltuielile ocazionate de tratament erau tot in sarcina medicului. Nu vi se pare echitabil? Si noi ii platim pe medici chiar si cand suntem sanatosi. Cei din sistemul de stat sunt platiti din impozitele noastre. Si chiar si cei de la "privat" isi iau o buna parte din plata "legala" (nu "plata informala"), din impozitele pe care le platim cu totii. Problema e cand ne imbolnavim. Tot noi platim. Si cand medicii gresesc... culmea! Nu se intampla nimic. Chiar si cand "gresesc" intentionat. Vezi cazul Ciomu. Nu vreau sa fiu inteles gresti. Acesta nu e un rechizitoriu. Nu e o diatriba antimedicala. E doar aratatul obrazului cu degetul. Atat! Sper doar ca, acolo unde sunt, medicii (cea mai mare parte) se pot privi in oglinda. Cu bine!

Despre postari, forumuri si forumisti...

Recunosc, am aceasta "boală". Postez pe forumuri. Ba umblu chiar şi pe Yahoo Answers. Îmi place să mă dau deştept. Ce nu înţeleg e însă de ce oamenii, care au timp de pierdut, (dacă n-ar avea, n-ar sta pe forumuri), preferă să scrie oribil.
Fără reguli de gramatică, folosind un soi de stenografie aproape inaccesibilă unuia mai puţin versat. Sărind peste silabe, chiar peste cuvinte, folosind un vocabular minimal şi chiar şi ăla stâlcit... Ce-o fi frate cu ei?

De ce sunt împotriva vehiculelor pe două roţi

Ştiu ca multă lume o să-mi spună că sunt un nesimţit, că motocicleta, motoreta sau scuterul poluează mai puţin, că aia, că aia... DAR!!!!
1. Motocicletele şi scuterele sunt nesigure! Chiar şi o muscă poate să-l dezechilibreze pe un motociclist. La o frânare mai violentă se poate da peste cap.
2. Nu are nici un fel de protecţie a pasagerului sau conducătorului.
3. Menţinerea sa în stare de "rulare" depinde de viteză. Momentul cinetic al roţii este cel care ţine motocicleta verticală.
4. E foarte greu de manevrat, mai ales la viteze mari şi la mase mari. Nu există posibilitatea dotării cu mecanisme de tip servodirecţie ca la maşini. Şi adesea, o motocicletă mare cântăreşte aproape cât un Tico ori un Smart.
5. Oprirea e o chestie de noroc. Dacă la 60 de Km pe oră, rulând în coloană în spatele unei maşini, maşina din faţă frânează brusc, motociclistul se înfige în bara din spate a maşinii.
6. Pe teren umed, alunecos ori pe vânt e curată nebunie!
7. E bună ca şi metodă de verificare a îndemânării, dar ca mijloc de transport curent e o tâmpenie!
8. Dacă se sparge un cauciuc chiar şi la 40 pe oră înseamnă dezastru.
9. Un impact moderat, la 40-50 pe oră înseamnă adesea rănire gravă.
10. La 80 pe oră înseamnă deces.
11. Sunt periculos de rapide.
12. În condiţii de ploaie sunt pur şi simplu sinucigaşe.
Atât!
Judecaţi voi restul! Nici nu mai comentez ce fel de oameni conduc în general motociclete: tineri vitezomani, cu figuri în cap. Trebuie să fie interzise! Sunt un pericol pentru ei şi pentru trafic!

Vine Moshul...

... din nou!
Cel de-al patruzeci si saselea Craciun din viata mea se apropie cu repeziciune!
Ce mi-as dori de la Mos? Sanatate! Pentru mine si cei dragi.
E cea mai mare comoara! Cel mai nepretuit dar!
Si cel la care renuntam cu cea mai mare usurinta... Prea adesea...
Craciun fericit si la multi ani!

Traficul in Bucuresti...

Sunt sofer. Ce sa fac... asta e!
Zilnic, ma urc la volanul Loganului proprietate personala (cumparat cu banii jos, monsher! - atat imi permit, atat imi iau) si iau "in piept" cei 4 Km pana la serviciu.
Nu! Va rog sa nu ma luati cu ecologie, transport in comun si biciclete. Am mers pe beciucleta pana la 35 de ani. E o chestie tare naspa sa intri in birou la ora 9 mirosind deja a transpiratie. Si tare as vrea sa va vad mergand pe bicicleta prin Bucuresti imbracati in costum. Ori macar cu pantaloni de stofa, camasa si cravata.
E o mare tampenie! Iar in RATB... e si mai naspa!
Vara crapi de cald, iarna te coci de frig. Asta in timp ce incerci sa iti pastrezi echilibrul tinandu-te cum poti de barele jegoase, pline de ceva ce nici nu incerci sa identifici... unsuros si negricios. Brrrr!
Asta e!
Eu unul raman la masina. Pana cand o fi interzisa sau pana cand Pamantul va binevoi sa ne trimita pe toti la dracu'...

Din nou... toamna...

A trecut si vara... Aproape ca n-am simtit-o... Timpul pare sa-si fi accelerat curgerea in anii din urma...
Toamna asta ne-a luat cam din scurt. Direct. Ca o lovitura de pumn in falca atunci cand esti cu garda jos. Frig, ploaie, vant.
Nesimtire. Soferi cu tupeu. Elevi care traverseaza strada in carduri pe unde le da prin cap. Pensionari care sprinteaza de pe trotuar drept in fata masinii. Motociclisti care se plang ca nu-i vad conducatorii auto cand fac slalom pe autostrada la peste 150 pe ora... Si iar, Romania! Un amestec deconcertant de neseriozitate si permanenta. De nesimtire si puritate. De balcanism si latinitate. Nici nu stii daca sa o urasti. E ca si cand ai da pumni intr-un zid de cauciuc. Romanul sta cu chirie in 2 camere in Militari si isi cumpara Passat in leasing, tunat second hand din Germania... Are o slujba de kko dar e la stat, asadar poate... sa stea!
S-au umplut iar hipermarketurile. Nimeni nu-si mai ia rechizite de la librarie si nici haine de la magazinul de confectii. De asemenea, macelariile s-au cam desfiintat si nu le merge bine nici buticurilor... Totul se ia de la supermarket. Branza, adidasi, salam de vara, biciclete, calculatoare, uniforme scolare, caiete, carioci, pahare, paine... O fi bine? O fi rau? Este, oricum...
Si te-apuca asa, deodata un soi de tristete si de nostalgie, de-ti vine sa te-mbraci in camasa "pepit" apretata, si sa-ti pui pantalonii aceia din stofa de lana, intepatori, sa incalti pantofii noi, lustruiti de tata de cu seara, sa apuci de toarta ghiozdanul mirosind a piele noua, a vinilin si a cerneala de tipar si sa fugi spre scoala. Suna clopotelul! Toamna frumoasa...

In vizita... la rude

E teribil timpul...
Duminica... zi calduroasa, frumoasa, de vara.
Hai sa mergem... la plimbare.
Plecam pe la zece catre un oras teleormanean de unde este originara mama.
Mai am acolo rude, prin alianta. Veri. Sau cel putin asa cred...
Ne oprim intai la un magazin, de unde luam ceva alimente (faina, orez, zahar, ulei, fructe, dulciuri, branzeturi) ca pentru niste oameni sarmani si batrani inainte de sarbatori.
Ne indreptam spre iesirea din oras pe Soseaua Alexandriei. Pentru cine nu stie, asta e in capatul Caii Rahovei... Trec cu greu de zona Pietei Rahova. Toata lumea traverseaza buluc pe unde ii trazneste prin cap. In fine... ies pe Sosea... Drumul destul de bun... Doar ca traverseaza o gramada de localitati, iar pe langa Bucuresti toti parcheaza pe unde le tuna. Ajung la un moment dat in Bragadiru sa merg pe sensul celalalt. Sensul meu de mers (2 benzi) e tot ocupat de masini parcate. Dubla parcare. Tripla parcare, ba chiar si cvadrupla... daca o fi existand asa ceva... In fine... taranii tot tarani.
Ajungem in Alexandria, destul de usor. Drumul surprinzator de bun, desi are doar o banda pe sens cea mai mare parte. Trafic putin. 3-4 masini vizibile la un moment dat. Drum drept, ca tras cu rigla pe 70% din lungime. Multi marlani si figuranti dar asta e... asa e in sud...
In Alexandria, GPS-ul sughita de cateva ori dar reuseste intr-un final apoteotic sa ma scoata pe DN52 catre Turnu Magurele. Drum mai prost dar inca bun, mare diferenta de drumul dintre DN1 si Targoviste din episodul trecut...
Fara crapaturi sau gropi. Doar denivelari, ca niste valuri pe toata latimea soselei. Nu dupa mult timp Rodica imi cere sa incetinesc. Are... rau de mare. O doare capul si-i vine sa verse. Nu merg cu mai mult de 60 la ora. Dupa circa o ora ajungem la Turnu Magurele... Priveliste placuta a orasului... care pare mai degraba un sat. Revad in minte amintirile de la ultima vizita pe aici. Aveam cred, 6 sau 7 ani... Intrarea in oras e de sus, de pe dealuri. In oras, drum foarte prost. Gasesc strada pe care o caut. Ciudat! In amintirea mea era imens de larga... Acum e doar cat aleea dintre blocuri pe care locuiesc...
Intr-unul dintre blocurile din fata, inmormantare. Un tanar, probabil o celebritate locala. Toata strada aproape e blocata de lume. Cred ca pe putin 1000 de oameni. Cu greu ma strecor sub privirile dezaprobator curioase ale celor prezenti. Parchez ceva mai deoparte si o las pe Rodica in masina. Ma duc catre numarul pe care il stiam... SURPRIZA! Gard de tabla zincata, pe schelet din teava patrata. Casa renovata noua, dar tot cum o stiam, cu spatele la strada, imediat langa gard... intrarea putin in dreapta. Poarta noua, frumoasa, balamale noi. Numar metalic de alama pe poarta.
Nu se poate... doar daca s-a mai mutat cineva cu ei... De unde sa fi avut ei bani sa renoveze... Prin poarta vad o gradina minunata, cu gazon verde si multe, multe lalelel inflorite. Sun. Inca odata. Apare o femeie, cam la 40-45 de ani, micuta de statura... pare vag cunoscuta... O salut, ma recomand... Spun pe cine caut... Imi spune ca ea a cumparat casa de la familia pe care o caut... Mai exact de la sotie... S-au prapadit amandoi... El in 2000, ea acum vreun an si ceva... Ii multumesc pentru amabilitate, ma scuz de deranj, ii spun cine sunt si ce fel de ruda eram cu raposatii... Ea pare vag incurcata. O complimentez pentru ce-a facut cu casa. Imi cer scuze si ma indepartez. Femeia inchide poarta pe jumatate stanjenita, pe jumatate usurata.
Ma intorc la masina, ii spun Rodicai care e situatia. Plecam. Iesim de pe strada si ne oprim ceva mai departe, in parcarea goala din fata unui bloc. Bem niste pepsi, rontaim niste covrigei. Filozofam asupra vietii. Ce-ar fi fost daca... dar n-a fost... Revenim la Bucuresti. O zi trista. Simteam totusi cumva ca ei nu mai sunt... Pacat. Dumnezeu sa-i ierte!