E toamnă iar...

E (din nou!) toamnă. Suntem deja în a doua jumătate a lunii septembrie. Perioada aceea din an când ultimele rămăşiţe ale verii se transformă în toamnă. Când dimineţile întârzie, ca un şcolar leneş şi serile vin mai devreme. Când frigul (răcoarea?) dimineţilor te obligă să-ţi pui un pulover, iar căldura de la orele prânzului te obligă să-l dai jos. Când nopţile încep să tacă. Da, am zis nopţile încep... să tacă. Diferenţa între o noapte de (să zicem) 25 august şi una de 20 septembrie nu e neapărat temperatura de afară. Nici durata. Nu. E... tăcerea. Încet, zvonul continuu şi zumzetul puternic al greierilor începe să dispară. Sunt dimineţi târzii şi uneori tăcute. Un entomolog ar zice că e un fenomen normal, că frecvenţa cu care greierii îşi freacă elitrele pentru a "ţârâi" e direct proporţională cu temperatura. Şi că frigul îi face să "cânte" mai încet, mai rar sau chiar... deloc. Mie îmi place însă gândul că asta o face toamna. "Cri, cri, cri, toamnă gri...". În fiecare an ne ia pe nepregătite, la început e îmbrăcată şi arată aidoma verii, pe urmă ne păcăleşte cu fructe, legume şi coşuri pline de roade, pentru ca la final să ne lase "ploi mărunte, frunze moarte, stropi de tină... guturai". Si sa se încheie sadic cu primele zile geroase şi goale ale iernii. Eh... ce să-i faci. Ne zgribulim în plapumă, culcuşim cana de ceai fierbinte între palme şi oftăm a pagubă. Mai sunt atâtea luni până la primăvară... Cri, cri, cri... toamnă gri!